“Nebunul nu se rusineaza, se rusineaza rudele.” Din ciclul “Cogito”: Familie (relatii familiale)

Buna ziua. Ce faceti voi oare la ora aceasta tarzie a amiezii (16.10)? Eu scriu aici in pauza dintre gimnastica de recuperare pe care-o fac dupa-amiezele, la domiciliu (cand ma conving/oblig s-o fac) si donlungaci-ul pregatit si oferit si mie, si omului meu de viitorul meu tata-socru, o placinta bulgareasca cu branza sarata, care inca este in cuptor, la copt. Am citit cateva ore dintr-o carte de confesiuni ale lui Octavian Paler catre criticul Daniel Cristea-Enache si simt acum impulsul de-a scrie ceva, orice mi-o trece prin suflet. Matusa si nepotul  Asa a randuit Dumnezeu ca, din cei patru, deocamdata, nepoti ai mei, de cel mai vulnerabil sa ingrijesc pentru primii sai ani de viata, eu. De aceea, dar si din alte motive, il iubesc deosebit. Nu inseamna aceasta ca ceilalti trei nepoti imi sunt indiferenti. Acest baietel minunat, manifesta rar in mod vadit, din timiditate, afectiunea sa pentru ceilalti, dar stiu ca si el ma place. Ne-am revazut cu cateva zile in urma. De departe, nesigur la inceput ca sunt eu, alerga spre mine, fericit de revederea noastra. Nerabdatoare sa-mi ajunga odata in brate, mergeam si eu, un pas pasind, unul alergand, in intampinarea-i.  Intr-o mana, o plasuta cu dulciuri pentru el, cu cealalta, grabind de la distanta imbratisarea, chemarea de-a-mi ajunge cat mai degraba la piept. In gat, un tipat abia sugrumat de dor, de vina ca i-am plecat, in viata mea. Nu am copii. Nu cred ca voi avea. Dar am nepoti si peste tot in jur, doar sa vreau, gasesc copii de iubit. Copiii sunt foarte generosi, lasa pe oric ine sa-i iubeasca si iubesc si ei pe oricine. Ce bine! Voi aveti copii? Multumiti-i lui Dumnezeu si fiti fericiti. Impreuna. Fiecare secunda din restul vostru de viata. Matusa si matusa. Si matusa. Si matusa. Inca nu stiu daca este un handicap sau o binecuvantare faptul ca nu am memorie. Imi inchipui, chiar simt aceasta, ca trebuie sa ma ingrijoreze problema. Voi face un consult pentru a exclude diagnosticele alarmante. Pana atunci, am metode sa pastrez situatia, cat mai bine, sub control. Si totusi, sa vedeti ce mi s-a intamplat astazi. Viitorul meu sot, provine dintr-un neam maaare. Eu, nu. M-am obisnuit sa zambesc mai oricui si sa salut mai  pe oricine, sigur e un Soglu. Dimineata aceasta, insa, pe cine am pupat eu la Biserica? O matusa? O localnica? Ne-am mai vorbit, ne stim? De cand merg cu Marian la Biserica din sat, am impresia ca-i stiu pe toti sau ca ma stiu toti, mai bine. Sunt salutata si luata de maini de batrani care-mi spun ca sunt rude ale omului meu.  Matusi din partea mamei sau a tatalui. Vecini de pamant sau colegi de serviciu cu mama sau tatal lui Marian. Le zambesc, le strang si eu mainile, si ii pup. Pentru ca, nu stiu de ce, ori asa imi vine, ori asta-mi imaginez ca trebuie sa fac, ca se asteapta sau se cuvine sa fac si nu stau pe ganduri, fac. Dar azi, tare ma tem ca am sarutat obrajii matusii altcuiva. Marian, nu si-a recunoscut “matusa”. Pentru ca nu retin fizionomii, pentru ca Marian are (prea) multe matusi, pentru ca toata lumea imi zambeste si-mi vorbeste cu drag facandu-ma sa-mi inchipui ca suntem/vom fi neamuri, pentru ca toata lumea seamana cu toata lumea, pentru ca nu-s asa obisnuita sa fiu in centrul atentiei, vedeti si voi cum ma zapacesc. “Nebunul nu se rusineaza, se rusineaza rudele.”, zice proverbul meu turcesc de azi. De ce sa zic, deocamdata, eu ma amuz de “nebunia” mea, cat inca nu e evidenta. Sper sa nici nu devina, sa ma pomenesc ca-mi fac rudele de rusine!