O clipa

- De vreo doua nopti nu mai dorm. Decat putin si atunci visez tare-tare incat ma trezesc speriata de irealul aproape real. Pe la ore ciudate in noapte ma-nteapa inima, imi fuge gandul in departari si ma apuc sa citesc. Apoi ma-mbrac in cuvinte si ma citesc. Sau ma scriu. De fapt, ce spun eu aici, de cele mai multe ori iti scriu. - Opreste-te o clipa din alergare. Nu mult. Macar pret de o citire a randurilor mele. Nu, nu e nevoie sa duci mana la inima, ca s-o simti, s-o auzi. Nu-ti folosi mana ca scut ori protectie fata de ceva exterior care te-ar putea rani, doar stii si tu ca ranile vin mai mereu din interior, nu din afara. Foloseste-o eventual ca acoperamant pentru tine si suport pentru o alta mana ce poarta in ea o mai veche simtire ce-ti vine in intampinare, uimita, imblanzita, smerita, cumva intregita. Opreste-te o clipa din alergare. Gandu-ti ridica-l din privirea adesea umbrita de nouri si asaza-l mai sus. Apoi lasa-ti sufletul sa respire si un alt fel de aer. Eu… te caut privind tot in sus, cum altfel?! Lumina imi cade din chip inspre buze si le lasa palide, in asteptare. In absenta, buzele-mi tac, oprindu-si pana-mai-ieri-ul suvoi de cuvinte, imbracandu-se acum numai in murmure-rugi. Te caut din nou, privind drept, direct inspre inima. Nici acum nu-mi vine sa cred ca acela e locul in care mereu te gasesc. Opreste-te o clipa din alergare, sa respir adanc ce-am gasit.