Auz si vaz

Se-nlumina cateodata parti dintr-un trecut umbros, iar valurile de ceata cu care obisnuiam sa-mi acopar tristetile se risipesc. Nimic nu e mai frumos decat un cer inseninat dupa ploaie, dupa trecerea norilor grei. Parca si frunzele par mai verzi, iar florile mai viu colorate, pasarile canta-n acorduri sprintar-indulcite, iar padurile fosnesc in ritmuri vii, curajoase. Oamenii devin oarecum mai receptivi la ce ii inconjoara, la ceea ce-nseamna adevar, viata, bucurie. Secetele din noi pun amprente adanci asupra sufletelor noastre, si de nu suntem atenti, incepem sa auzim numai vocile proprii. Create artificial ori dimpotriva. Lumea spune sa-ti cauti permanent vocea interioara, s-o gasesti, s-o asculti. Nu neg beneficiul unei astfel de cautari. Astazi, insa, spun ca nu e mai mare, mai cruda ori mai aspra singuratate decat sa ajungi sa nu mai auzi decat vocile tale, toate interioare desigur. Riscul de a te auzi doar pe tine, ori mai grav de a dori a te auzi numai pe tine te face sa nu mai recunosti lumea in care traiesti ca fiind suportabila, sa n-o auzi, sa n-o asculti, sa n-o vezi, sa-ti devina indiferenta. Poate ca, in final, aceasta metoda de auto-aparare e si cea mai crunta dovada de egoism. * Mai demult am urmarit un orb pe-o strada. Acum stiu ca el, mai presus de toate, era atent la vocile din jurul sau. A lui nu mai conta. Stia ca nu vede, dar poate auzi. Noi cei ce (spunem ca) vedem, oare cat/sau ce anume auzim?