monarhia nu mai salveaza romania

Ieri a fost ziua in care, acum 142 de ani, Carol I devenea „domnitor al tuturor romanilor”, iar cativa ani mai tarziu, Romania era proclamata monarhie. Pe 10 mai 2011 Mihai I si-a sarbatorit regalitatea. Nonagenarul ex-rege a depus flori la statuia lui Carol I. A participat la evenimentul de lansare a cartii „Lumea Regilor” la Muzeul National de Istorie. A primit omagiul barbosilor calare pe motoare. Si-a anuntat ruptura de casa de Hohenzollern, intrand definitiv in casa de Romania. Catre seara a dat un dineu pentru rubedenii stiff-upper-lip, de stirpe albastra. Decoratii, patronaje, titluri, festivitati. Gesturi simbolice ale unui personaj desprins parca din cartile cu basme. Ale unui rege ce coexista paralel cu o natiune pe care a diriguit-o un rastimp. Gesturi fara prea adanci semnificatii pentru cei dinafara cercului regal. Si, insist sa spun, gesturi complet inutile pentru poporul roman. Stiu despre rege atat cat am citit sau am auzit de la cei care „l-au prins”. Candva impus poporului de o casa straina, Mihai I a ajuns sa fie iubit de popor sau macar de o parte a lui, resuscitat ca posibilitate in momente de rascruce, cocolosit ca punct luminos de speranta, in absenta unor autentice valori politice. Invariabil insa cand vine vorba de el, imi amintesc o intamplare care pentru mine a contat mai mult decat orice dezbatere politica, poveste tiparita sau declaratie festivista. 21 decembrie 89 m-a surprins pe Magheru, impreuna cu vreo doua prietene. Se auzeau deja vuietul multimii si pacaniturile armelor, mergeam tupilat, fara sa intelegem prea bine intamplarea presarata cu gloante invizibile. Multi grabeau pasul confuzi sau alergau care-ncotro surescitati; altii cascau gura ca loviti in crestet de vreo caramida. Din scara unui bloc mi-a rasarit brusc in fata o batranica. In zarva generala, parea complet rupta de context. Invelita intr-un soi de cocon demn, re spingea patima sau teama. M-a tintuit cu privirea, a venit spre mine, m-a prins de incheietura mainii si… mi-a lasat in palma un inel. Era, de fapt, o moneda de argint usor patinata, transformata intr-o mica bijuterie. O moneda de 50 de bani, cu emblema regala. -         A fost un rege bun, mi-a zis calm batrana. Esti prea mica, nu stii… dar… daca este sa se intample ceva (a privit sugestiv in jur) regele trebuie sa se intoarca. Trebuie sa fim iar monarhie. Mihai trebuie sa ne conduca. Inelul – pe care l-am purtat cu emotie mandra ani de zile – si vorbele fara ocolisuri ale batranei  m-au facut mai intai sa cochetez cu ideea de monarhie, apoi sa cred cu naivitate, mult timp, ca fac parte dintre sustinatorii lui Mihai si ca regalitatea lui este singura solutie pentru tara proaspat iesita de sub dictatura. Am crezut asta eu si altii ce ne-am dedat la refrenuri cu sus – jos – sarlatan – golan prin piata Universitatii. Ce s-a intamplat pe scena politica in anii trecuti stim cu totii, nu insist. Regele „nostru” a asistat spectator la toate manevrele, manipularile si imbarliga(tu)rile politice din republica. Niciodata invitat sa-si reia locul pe tron, neputincios sa si-l recupereze singur, lipsit de sustinatori reali, complet lasat pe dinafara iuresului politic care se scria sau fusese programat prin alte parti. Nu a redevenit rege in fapt. Nu a stiut cum, nu a fost lasat – ce mai conteaza? Incetul cu incetul, lumea a inceput sa ocoleasca panaceul regalitatii si sa elimine, putin cate putin, dintre optiuni aceasta posibilitate. Lumea a inceput sa-l uite pe MS Mihai, cu el de fata. O prezenta discreta, retrasa parca pe-un norisor de noblete desueta si, mai nou, usor decrepita. Fara cuvinte relevante de spus si lucruri semnificative de facut pentru noi, prostimea obidita. Fara un viitor comun monarhic. Pe 9 aprilie 2009  Principele (consort) Radu Duda, reprezentant al casei regale, si-a anuntat candidatura la presedintia Romaniei. S-a retras din cursa electorala, inainte chiar de a intra in ea, intr-un gest care mima noblesse oblige, dar care era grosier rizibil. Aratand cu degetul neadecvarea si impotenta Palatului Elisabeta.   Iar, intre timp, si-a mai facut aparitia in peisajul romanesc si un print de spita regala. Care si-a botezat pruncul de batranete Carol Ferdinand, adaugandu-i titlul semet de print mostenitor. Nume semnificativ. Rasunator in stramta gradina princiara. Nu in batatura mare, romaneasca. Formule de adresare, protocoale, forme. Fara fond utilitar. Si cam astea sunt toate faptuirile casei regale in Romania ultimilor ani. De curand, cu prilejul mult prea mediatizatei nunti britanice William-Kate, dezbaterile televizate au scos de la naftalina, timid, subiectul regalitatii romanesti ca remediu impotriva colapsului autohton. S-a vorbit pe aceasta tema, nu foarte mult si cu prea putina convingere, prilej cu care Zoe Petre a declarat destul de raspicat ca singura varianta de iesire din marasmul guvernamental in care ne scaldam ar fi o dictatura. Militara. Altii adauga sau de extrema-dreapta. Cu alte cuvinte, la doua decenii si ceva de la prabusirea ceausismului, singura noastra varianta de resurectie nationala este o noua dictatura. Nicidecum monarhia, incapabila sa aiba vreun cuvant constructiv de spus. Nici macar atunci cand vidul de putere permite si debusolarea populara striga-n ajutor. Cu alte cuvinte, monarhia a pierdut demult trenul regalitatii in Romania. Si cam degeaba ne uitam la peronul gol, bantuiti de-o dilema: Putea monarhia sa faca vreun bine Romaniei? Putea sa o salveze de la ce-a ajuns acum? Daca… Parca… Poate… Speculatii la timpul trecut. Dar noi traim aici si acum. Iar pe noi, aici si acum, monarhia nu ne mai salveaza. Nicicum. Desi… parca tot asteptam ceva (sau pe cineva) care sa ne contrazica.